Tu, Poetule!


Un labirint de singurătate, recent-inaugurat, te aşteaptă dincolo de marginile acelei văi despre care ştii că există dincolo de toate pelerinajele prin ţara consacrării momentelor, ţară pluralistă care concepe ca iubirea şi ura să-şi dea mâna. Da, aşa încât din comuniunea contrariilor, să poată apărea Cealaltă. Mexicanul Octavio Paz a presimţit cu perspicacitate această existenţă răscumpărată din primordialitate: antiteza cuvântului ajunge, sau mai bine zis, se naşte din contradicţiile lumii real-imaginare care te insultă şi te laudă, Poetule.
Deoarece cunoşti umilinţa şi pentru că ceri răzbunare deodată, poţi să extragi din seamănul tău spaima şi compasiunea. Cuvântul care atenuează şi aduce războaie, care incendiază şi aduce pace, doar tu îl cunoşti, deşi ştii că nu se va preda nimănui fără ca preţul unei asemenea lucidităţi să nu fie plătit. Şi acel preţ, niciodată plătit complet, îţi va cere, în toate vieţile meritate pe care le vei trăi, martorul tău constant, suferinţa ta tăcută, bucuria ta neobservată. Braţul tău, inima ta.
Norocul sau condamnarea ta, tot ceea ce marchează sau stigmatizează sunt pentru tine, Poetule, cadou şi jertfă, itinerar şi misiune. Şi nu te înşeli atunci când simţi că ţie, nu altcuiva, viaţa i-a încredinţat sarcina de a dezvălui mistere, care pentru tine sunt zile şi nopţi de iubire şi război, aşa cum a simţit Eduardo Galeano. Poezia este cuvânt-apă, parabolă a izvorului primordial nesecat, apă care nu creează noroi, pentru că ea curge etern.
Cineva pe care nu-l cunoşti, dar pe care-l ghiceşti, îţi primeşte cuvântul, umărul, Poetule, pentru a realiza călătoria de întoarcere în sine, care este întoarcerea omului la condiţia sa de fiinţă capabilă să iubească, cineva capabil să construiască pentru ceilalţi, care sunt el însuşi, cineva care cântă cântecul celorlalţi, care este propriul său cântec.
În această întâlnire, marcată de la începuturile timpului, dar mereu amânată datorită greşelilor oamenilor, eşti vestitor al speranţei benefice, amfitrion într-o casă străină, profet fără nici o sectă, maestru itinerant a blândeţii celei mai pline de compasiune. Şi eşti de asemenea, o ştii, cel care a devenit soldat în lupta pentru nou, pentru grandios, care este Totul împărtăşit. Asemenea lui Gautama Buda, te afli la porţile Infinitului, dar vei intra doar când o va face şi ultimul frate.
Poeţii din toate timpurile, de la marinarul pasionat din Odiseea până la cosmonautul îmbătat din Galaxie, visează la albastrul Pământului şi al Mării pentru toţi. Aceşti fraţi-întru-poezie care sunt, asemenea ţie, inspiraţia tăişului şi a petalei, al amurgului îndepărtat şi al zorilor cei mai roşietici, deja ştiau, de când un înger firav i-a atins pe umăr şi le-a dat sentinţa să aibă o viaţă gauche[1], ca din trecerea efemeră sau de durată a umbrelor lor iluminate, să rămână pentru totdeauna cuvântul nemuritor pe care l-au rostit, venit de pe buzele noastre ale tuturor. Tu, Poetule, eşti puntea dintre cuvânt şi lumină, tu eşti mediumul.



[1] Aluzie la poemul lui Carlos Drummond de Andrade intitulat Poema de sete faces,  a cărei primă strofă, în original este: “Quando nasci, um anjo torto / desses que vivem na sombra / disse: Vai, Carlos! ser gauche na vida.” („Când m-am născut, un înger firav/al acelora care trăiesc în umbră/ spuse: Du-te, Carlos! să fii gauche în viaţa ta”)