CUVÂNTUL LIBERTATII
 (30 decembrie 2017)

                                                                                                                                     
George Popescu

 

Întâi de toate poet, profund legat de spaţiul natal, cel brazilian asumat din perspectiva fluviului Jaguaribe ce sfârşeşte prin a-i semantiza cosmosul exterior ca şi pe cel intim, Luciano Maia e şi profesor universitar, traducător critic şi eseist, precum şi, prin voinţă şi ofertă proprie, un emisar al spiritualităţii româneşti şi al limbii române în America Latină.
Autor a peste cincisprezece volume de versuri în două decenii de activitate creatoare, Maia e traducătorul lui Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Sorescu în braziliană, precum şi a două apreciate variante ale Meşterului Manole şi ale Mioriţei. Traseul său poetic şi-a fixat ca punct de reper esenţial, aşa cum anticipam, un topos autohton, fluviul Jaguaribe şi circumstanţele sale geo-socio-lingvistice, decantându-şi, încă în incipit, o poetică originară, în care percepţia elementelor, filtrată simbologic, se lasă fertilizată de hedonismul lucretian, deşi nu-şi refuză nici marca bachelardiană, cu insistenţă, fireşte, pe apă; în fond, debutul său e dublu, cu Um Canto Tempestado şi Jaguaribe – Memória das Águas, din 1982, îmbinând o metafizică a cântului specifică liricii braziliene cu deschiderea spre discursul meta-poetic, anunţând, astfel, aventura sa mai recentă, centrată pe efortul de a structura un discurs poetic pe care l-am defini inter-lingua şi având drept referent latinitatea, într-o accepţie plurivocă – lingvistică, geografică, dar şi tipologic ca emblemă a unei sensibilităţi de definit.
Patria sa lirică este, deci, Valle del Jaguaribe, în statul brazilian Ceará, el „Pais del Jaguaribe”, aşa cum obişnuieşte s-o cheme cu numele ancestral al acelei regiuni marcate de fluviul ce devine, astfel, protagonistul universului său poetic. Ca la Blaga, în proiecţia metafizică a satului-centru al cosmosului, universul jaguaribe-an al lui Luciano Maia  e deopotrivă topos al copilăriei în care gustul fabulosului capătă dimensiuni siderale, iar fluviul e văzut şi ca un dar miraculos al vieţii, martor al luminii vitale a unui popor, memorie fugară a trecutului şi metaforă a omului ca peregrin etern. Fluviul devine un imn-pretext de consacrare lirică pentru un trecut milenar restituit, astfel, prin intermediul metaforei poetice: „Dedico mi poema a este pueblo / peregrino habitante de los caminos, / que después de morir nace de nuevo, / resurgido de las sombras, de los espinos…”
Tentaţia legendarului, în orizont folcloric, prinde gustul epopeicului şi al sagăi: toposul circumscris geografic desemnează acel loco dolenti al originii, dar şi al fugii, ca destin al unui popor peregrin, obligat să evite, din motive de siguranţă, drumurile civilizaţiei; omul e, prin urmare, un „animal triste”, iar apa devine un fel de alter-ego, din moment ce îl ocroteşte, îl alimentează şi deopotrivă devine o dimensiune spirituală pentru el. Apa se transformă într-o stilemă, obligă poetul la un ritm şi la o metrică, fado, care, în portugheză-brazliană desemnează atât destin, cât şi numele unui gen muzical autohton. De aici, probabil, coerciţiile formale la care Maia îşi supune poemul ce resuscită, în memoria cititorului, atât incantaţiile cântecului popular brazilian cât şi pe cele ale anticilor poeţi latini de la care preia gustul pentru scandarea exactă ce va sfârşi prin a recupera, într-un proiect viitor, un fel de koiné poetică a Latinităţii.
De altfel, ar trebui menţionat că, pe urmele unei vechi, dar conservate tradiţii a poeziei braziliene, Luciano Maia e şi autorul unor texte pentru creaţii muzicale ce îmbină cultul metaforei insolite, supuse unei nostalgii ce aminteşte de dorul doinei româneşti, cu somptuozitatea, aproape iniţiatică, a unor ritmuri ce concurează rumorile spaţiului autohton. În aceste poeme ale sale, emblematice pentru virtuţile singulare ale autorului, fiinţa umană e inserată şi insediată în /de / ciclul elementelor: Lucretiu, deci, dar şi ceva din ambiţiile de insolitare a cititorului de către unii dintre magicienii avangardelor istorice europene: versul e incantaţie, resuscitare, şi exorcizare, a unui timp imemorial şi a unor taine disimulate în tainiţele unui logos primordial, în care focul, apa, pământul, ca humus (marcă a statorniciei) şi ca nisip (epifanie a instabilităţii destinului şi a statutului peregrin al unei populaţii obligate să se „retragă” din Istorie) conotează perenitatea, iar aerul şi vântul devin metafore ale ireparabilei (cu adjectivul horaţian) treceri a timpului.

                                                                     *

Poliglot (se pare că poliglotismul e specific scriitorilor brazilieni, dacă mă gândesc la prietenul nostru şi al Craiovei, poetul şi universitarul Marco Lucchesi), Luciano Maia a ajuns, interogând diversele coduri neo-latine, la ideea recuperării poetice a Latinităţii. Iată cum îşi prezintă singur proiectul acesta poetic şi, cum vom vedea, deopotrivă poietic; „De când am început să scriu versuri am simţit o atracţie nestăvilită pentru tema latinităţii, moştenire încântătoare, mod de a simţi, de a cânta, de a suferi, de a fi fericit, dincolo de orice naţionalitate şi descendenţă rasială. Latinitatea este un impuls, o pasiune, o certitudine, un legământ, o mândrie…”
Cum îşi traduce autorul proiectul în spaţiul, devenit astfel experimental, al creaţiei? Întâi, prin identificarea, la nivelul unei viziuni proprii, a unei ARS Latina, pornind de la supoziţia lui Rubén Darío („La latina estirpe verá la grande alba futura”), însă la nivel microtextual opţiunea sa va merge în direcţia unei construcţii lirice pe care am denumit-o inter-lingua; asta înseamnă că poemele vor interfera versuri, uneori cuvinte, expresii, emblematice în constituirea unor vectori lingvistici vânând un maximum de expresivitate, din mai multe idiomuri neo-latine. Iată, in nuce, poetica asumată la nivelul întregului volum din poemul purtând sugestiv titlul mai sus invocat, de ARS Latina: „Jo canto en català, llengua també / nacida en este mundo de cultura; / en français, belle langue qu’y est née / e anche in italiano, addiritura. // El genio castellano bien se ve / şi cel portughez, cu o a lui anvergură. / Et ainsi de tous ces mots harmonisés / eu voi face o perfectă legătură. // Ca într-o odă s-apară-n lumină / tutto il valore delle lingue nostre, / caut în română muza cea senină. // Pour louer très haut la verve de ces gens / cântând gloria de ieri şi de mâine / de la trionphant génesis latina”.
Interferenţa lingvistică, asimilată, chiar dacă şi într-o perspectivă accidentală, unei inter-textualităţi sui generis, odată pusă în operă, va acţiona în chip de operator codificat estetic generând, în cititor, sentimentul participării la o aventură nelipsită de un preponderent simţ al ludicului; un fel de ars comunicandi poetică, centrată pe identificarea, în “biblioteca” intimă a lectorului, a mărcilor unei latinităţi mai curând de natură livrescă. Un simplu exerciţiu de digitaţie livrescă, bazată pe o inter-textualizare de nivel exclusiv lingvistic? Exista, fireşte, un asemenea risc, iar poetul l-a simţit şi tratat cu dispozitive pe măsură. Aşa cum anticipam, salvarea vine dintr-un excepţional simţ aperceptiv al mutaţiei propuse de avangardele istorice europene de la începutul veacului trecut: discursul poetic, în loc să rămână la nivelul citaţional al livrescului, aşa cum se întâmplase, spre a da doar două exemple, la Alecsandri sau la poetul italian Giovanni Pascoli, irumpe în cotidian, făcând admirabil loc calamburului şi transformând ironia într-un fel de ecran amintind de încercările primilor avangardişti români, cu Tzara în frunte. Astfel, un poem intitulat ostentativ banal Salut, Nicolas!, pare „cronica” burlescă a unui mit, latin neîndoielnic, fără a-şi pierde întru nimic din gravitatea tonală a mesajului pre-asumat: „Laptele lupoaicei curge şi-n Africa / şi hrăneşte astăzi fluierele pixinguinhas / şi suflarea anonimă de Cuba. / La ţâţele lupoaicei se-adastă Pablo Milanés / y Silvio Rodriguez y / un canto en un pais libre, / neolatino, mestizo, caribeno y hermoso./ Şi de când José Martí a îndulcit trestiile de zahăr, / canaverales, Guillén intonă / su songoro-cosongo…”
De-aici încolo, fiecare poem pare a se declanşa pur şi simplu de la o imagine-cuvânt-expresie, pornită într-unul din codurile neolatine, ce va interfera, apoi, cu alte câteva, în jurul unor motive ivite efectiv din orice, o canţonetă celebră, napolitană, evident, un cântec andaluz, un vers de doină românească, amintirea unui poet ori cărturar din aceeaşi arie culturală, ori imersia, din hăul unei memorii reactivate, a unui vector ce-ar putea defini şi redefini substanţa acelei Latinităţi, devenite Proiectul poetic şi poietic prin excelenţă.
Cartea Poemele Latinităţii, apărută cu ani în urmă la Editura Aius din Craiova, prin grija regretatei Dana-Marina Dumitriu, al cărui travaliu în operaţia de traducere-omologare în română e pe cât de evident pe atât de admirabil, e deopotrivă o ofrandă Latinităţii (noastre) şi o provocare instructivă pentru cititorul invitat, astfel, să se verifice şi să se regăsească în orizontul unui proiect ce asumă, se înţelege, şi o indiscutabilă dimensiune culturală.


George Popescu, 26 mai 2017